Iodul poate proveni din iodofori, care conțin iod și un agent solubilizant.
Iodul formează un complex albastru intens cu amidonul și glicogenul (clatrat).
Iodul format în această reacție se putea spăla de pe placă, lăsând imaginea pozitivă.
O soluție de amidon și iodură poate fi preparată în același scop.
129I a fost primul radionuclid dispărut care a fost identificat în sistemul solar timpuriu.
Iodul poate fi utilizat în testarea unor eșantioane alimentare pentru determinarea existenței amidonului.
Iodul se dizolvă ușor în soluții apoase concentrate de ioduri alcaline sau acid iodhidric, dând soluții brune, datorită formării ionului I3-.
O compoziție ultrapură de iod poate fi obținută prin reacția iodurii de potasiu cu sulfatul de cupru (II), care are ca produs de reacție iodura de cupru (II).
Iodul a fost descoperit din întâmplare în anul 1811 de către Bernard Courtois (1777–1838), un farmacist al armatei franceze.
Reacția cu oxizii metalelor are ca produs de reacție apă și ioduri.
Iodul este întâlnit în organismul uman în glanda tiroidă; alte organe care prezintă concentrații de iod sunt glandele salivare, stomacul, glanda pituitară și ovarele.
Iodul, la temperatura camerei, este o substanță solidă, de culoare cenușiu-violacee, cristalizată, cu un miros specific și luciu metalic.
Acidul iodhidric, în condiții obișnuite, este un gaz incolor cu un puternic miros sufocant.
Antidotul pentru acestea este tiosulfatul de sodiu, nerecomandat pentru intervențiile intravenoase datorită convertirii rapide a iodului în iodură.
Acidul iodic, HIO3, este o substanță analoagă acizilor clorici și bromici, foarte solubilă în apă și cu gust foarte acru; se dizolvă ușor în iod și oxigen.
Dacă iodul a fost ingerat, efectele adverse sunt voma, diareea, edem glotic, inflamații faringiale, hematemeză (vomitarea sângelui).
