Transilvania, care până la această dată a avut statutul de voievodat autonom dependent de Ungaria, a trecut și ea sub suzeranitatea turcească, situație în care se găseau și celelalte două provincii românești: Țara Românească și Moldova.
Pentru credința și statornicia lor dovedită în îndeplinirea pazei granițelor, plăieșii și-au dobândit încrederea stăpânirii astfel încât în anul 1667, principele Mihai Apafi I le-a încredințat acestora și paza trecătorilor și a cetăților de graniță, asigurată până la acea dată de către detașamente ale armatei regulate.
Aceste cetăți aveau menirea de a susține dominația feudală, de a apăra și controla trecătorile din munți și de a constitui loc de refugiu, cel puțin pentru o parte din locuitorii satelor din jur, în vremuri de restriște.
Răspunsul acestuia este concretizat într-un document din 1524, prin care Ludovic al II-lea se obligă să-i apere, atât împotriva turcilor cât și a aliatului acestora, Radu de la Afumați, domn al Țării Românești.
Aceștia se alegeau anual de către obște, ocazie cu care depuneau și un jurământ, ei urmând a participa la ședințele de judecată nu numai în calitate de martori ci și ca judecători, cu drept de vot.
Astfel, de trei ori pe an, cu prilejul sărbătorilor principale(Paști, Rusalii și Crăciun), iobagii erau obligați să cumpere de la domnii de pământ o cotă oarecare de vin la prețul fixat de aceștia, cotă care era distribuită de către crâșmarul și judele satului.
În anul următor, pe lângă bani și grâu s-au mai predat și 54 „câble” de orz precum și 36 care de fân.
